Două echipe care spun mult doar celor care urmăresc de ani de zile luptele din Eliteserien, sau cum era cunoscută anterior, Tippeligaen. Echipele din apropierea capitalei nu se prea simpatizează și de la anii 1970, ultrașii lor s-au confruntat de mai multe ori pe teren și în afara lui. Vom vedea care este motivul urii lor unul față de celălalt.
Acei anii '70 blestemați
Aceste două echipe sunt prezente în diviziile superioare ale fotbalului norvegian încă din anii 1950, însă rivalitatea adevărată a început abia în anii 1970, când Tom Lund (antrenorul principal al LSK la acea vreme) le-a îmbrăcat pe jucătorii echipei Vålerenga în negru și galben. Ambele echipe se aflau în acea perioadă la apogeul lor și proximitatea lor geografică a condus la dezvoltarea unei aversiuni reciproce pe ambele părți. Între 1976 și 1989, cele două echipe au câștigat în total de șapte ori campionatul: de patru ori LSK și de trei ori VIF. În aceeași perioadă, s-au întâlnit de două ori și în finala Cupei Norvegiei: în 1980, Vålerenga a câștigat cu 4-1, iar în 1985, Lillestrøm în aceeași proporție.
Poate că te întrebați de ce Vålerenga nu are ca principal rival un alt club din Oslo, având în vedere că capitala găzduiește destule echipe de fotbal în țară? Răspunsul este simplu: Oamenii din Oslo nu sunt atât de pasionați de fotbal, așa că VIF investește serios în dezvoltarea echipei de juniori și în specialiștii săi, precum KFUM Oslo sau Lyn. Nu merită să aibă o relație proastă cu ei, deoarece calitatea echipei ar suferi. De aceea, cel mai mare rival al lor este Lillestrøm, situat în apropiere.
Atrocitățile sunt mai ales din partea Oslo
După anii '90, succesul celor două echipe a scăzut semnificativ, ceea ce este indicat și de faptul că din 1989, de la ultimul titlu de campioană câștigat de LSK, cele două echipe au ocupat doar o singură dată primul loc în prima ligă norvegiană: în 2005, când Vålerenga a surprins lumea și a devenit campioană. Cu toate acestea, ura între cele două echipe nu a scăzut, iar adesea au avut loc atrocități extreme între jucători și suporteri:
- În 1992, Henning Berg a trecut de la VIF la LSK. Viitorul antrenor al lui Vidi și fostul internațional norvegian a fost ultima mare personalitate care a jucat pentru ambele echipe. La nivel norvegian, acest transfer a lovit suporterii din Oslo la fel de tare ca atunci când Sol Campbell s-a mutat de la Tottenham la Arsenal.
- În 1999, Lillestrøm l-a împrumutat pe Mamadou Diallo de la VIF, care a marcat două goluri împotriva fostei sale echipe. El a sărbătorit unul dintre aceste goluri aruncând sărutări fanilor LSK. A spus că este un simplu semn al iubirii, dar suporterii galben-negrilor au interpretat altfel gestul lui.
- În 2013, suporterii lui Vålerenga au decapitat statuia lui Tom Lund, eroul LSK, cu trei zile înainte de meciul dintre cele două echipe. Aceasta nu a fost prima încercare asupra statuii inofensive, deoarece a fost acoperită în repetate rânduri cu vopsea, îmbrăcată în costume amuzante sau unii chiar au urinat pe statuie.
Geir Bakke, cel mai recent Iuda
Cea mai mare poveste a verii 2023 a fost când Vålerenga l-a demis pe Dag Eilev Fagermo din funcția de antrenor principal iar câteva săptămâni mai târziu l-a anunțat pe Geir Bakke ca și manager nou - adus de pe banca LSK. A fost o decizie surprinzătoare și neînțeleasă. În timp ce galben-negrii luptau pentru locuri în cupele internaționale, VIF se lupta pentru a evita retrogradarea și acest lucru nu s-a schimbat.
VIF a fost un adevărat cimitir de antrenori în ultimii ani. Dag Fagermo, înaintea lui Bakke, a fost adus de la Odd după ce a petrecut 12 ani acolo și a adus stabilitate echipei alb-negre. Au existat semne promițătoare sub conducerea lui și la Oslo, dar marea răsturnare nu a avut loc. În plus, comparativ cu echipa de anul trecut, au vândut mai mulți jucători cheie, ceea ce a redus calitatea lotului. Fagermo a fost demis după 3 ani și jumătate de activitate. În ultimii ani, demiterile de antrenori au avut, desigur, o listă mult mai lungă: Kjetil Rekdal a încercat de mai multe ori, cu el echipa a câștigat și un titlu de campioană în 2005, sau Ronny Deila, care a avut succes la conducerea echipelor Celtic și cele în Belgia. Ai impresia că pot aduce pe oricine aici, dar totul oricum este sortit eșecului.
